no rest for the wicked

no rest for the wicked

Tu te mai ții minte?

Te mai ții minte când purtai cămăși în carouri și mă lăsai să dorm? Mai ții minte când nu eram preocupată de tine...?, eram prea orbită de tristețea fragilă de pe tricourile mele negre. Era mai simplu. Eram mai simplă. Nu ajunsesem atunci să mă transform în ceva complex, în monstrul repulsiv care sunt azi. Nu simțeam vină, simțeam prostie, acum e fix invers. Simt vină pentru fiecare pas pe care îl fac, simt vină că mi-am dat voie subconștientului să mi te proiecteze noaptea când mă iubești cum nu m-ai iubit, cum nu mă iubești și cum nu mă vei iubi niciodată. Vina se transformă într-un vrej greoi, încărcat de hulă, care duce fix spre tine. Mi te-ai implantat cu gheare de gheață, reci, în spate. Lași urme la fel de reci. Nu pot să te uit, pentru că dacă s-ar întâmpla asta, ar trebui să-ți dau jos ghearele agresive. Dacă le voi da jos, vor fi urme sângeroase, imposibile.

Cum zic cei din Beatles, the long and winding road that leads to your door will never disappear. Nu aș fi putut să o zic mai bine. Totul e legat de tine. Totul duce spre tine. TOȚI duc spre tine. M-am împăcat cu faptul că te-ai strecurat o singură dată, stingher, în subconștientul meu, dar acum e altceva. Acum e diferit. Memoria a patru ani mi-a fost restabilită într-o noapte, ca și un lichid băut rapid, aprig, arzând totul până în stomac.

Așa mi-ai ars tu mie mintea ieri.